Un glas m-a strigat pe nume

Un glas m-a strigat pe nume,
Din cerul plin de îndurare;
Nu era glasul unei lumi,
Ci glasul sfânt al Celui Mare.

Cum l-a strigat pe Samuel
În noaptea sfântă, liniștită,
Așa răsună și azi glasul
Chemării Sale neclintită.

Cum l-a chemat pe Moise-odată
La rugul care nu pierea,
Tot astfel cheamă și azi Domnul
Pe cel ce voia-I împlinea.

Cum lui Isaia i-a vorbit:
„Pe cine voi trimite Eu?”
Mai răsună și azi chemarea:
„Cine va sta în locul Meu?”

Dar câți răspund cu bucurie:
„Iată-mă, Doamne, vin acum!”
Când jertfa cere lepădare,
Iar crucea nu-i un simplu drum.

Alt’dată focul de pe-altare
Ardea în inimi neîncetat,
Iar frații plini de rugăciune
Trăiau Cuvântul cu adevărat.

Astăzi avem atâta știință,
Predici, cântări și multe daruri,
Dar uneori lipsește tocmai
Puterea sfintelor altare.

Alt’dată lacrimile sfinte
Curgeau în ceasuri de veghere,
Azi multe inimi sunt cuprinse
De griji, de teamă și avere.

Ne-am obișnuit cu adunarea,
Cu tot ce pare sfânt și bun,
Dar fără focul Duhului Sfânt
Rămâne doar un simplu drum.

Păstorii plâng în taină astăzi,
Sub greutatea ce-o poartă-n piept,
Și totuși merg fără să cedeze,
Privind spre Domnul drept și drept.

Puțini sunt cei ce îi susțin
Cu rugăciuni și încurajare,
Căci cel ce luptă pentru turmă
Poartă și cea mai grea povară.

Frații se rănesc prin vorbe,
Uitând că sunt răscumpărați,
Iar vrăjmașul râde-n umbră
Când vede frații dezbinați.

O, dacă-am înțelege astăzi
Cât rău aduce un cuvânt,
Am cere har și pocăință
Și-am căuta din nou ce-i sfânt.

El încă umblă printre sfeșnice,
Cum spune Cartea Sa cea vie,
Și cercetează orice inimă,
Să vadă dacă-I loc să fie.

El bate iar la ușa noastră:
„Deschide-Mi, copil iubit!
Nu lăsa focul să se stingă,
Veghează! Fii neprihănit!”

O, biserică, mai auzi
Acel glas sfânt ce încă cheamă?
Sau zgomotul acestei lumi
Ți-a stins iubirea cea dintâi în taină?

Mai este har, mai este vreme,
Mai este ușa încă larg deschisă,
Dar nimeni nu știe clipa
Când va veni Mirele-n slavă.

Nu ne cheamă la mărire,
Nici la un nume cunoscut,
Ci să purtăm cu răbdare crucea
Și să-L urmăm neabătut.

Mai sunt și azi genunchi ce plâng,
Mai sunt străjeri ce nu adorm,
Mai sunt păstori ce stau în spărtură,
Lovind păcatul ca pe-un corn.

Mai sunt surori ce mijlocesc
Cu lacrimi multe înainte,
Și frați ce țin aprinsă candela
Prin nopți adânci și suferințe.

Nu-i timpul pentru nepăsare,
Nici pentru somn duhovnicesc;
Se-aude parcă tot mai tare:
„Iată, Eu vin!” — glas dumnezeiesc.

Să nu lăsăm ca amăgirea
Să ne răpească răsplătirea,
Ci să rămânem credincioși
Până vom vedea nemurirea.

Iar când din nou mă va striga,
Nu vreau să tac și nici să fug,
Ci vreau să spun cu toată inima:
„Doamne, aici sunt! Mă supun!”

Că glasul care m-a strigat
Nu m-a chemat spre slavă-n lume,
Ci spre o viață de sfințire…
Și m-a chemat… pe nume.

Iar când trâmbița va răsuna
Și cerul sfânt se va deschide,
Cea mai frumoasă răsplătire
Va fi să-L văd pe Cel ce vine.

Și atunci, căzut la tronul Slavei,
Cu sufletul de har cuprins,
Voi spune doar: „Îți mulțumesc
Că m-ai chemat… și m-ai cuprins.”

Slăvit să fie-n veci Acela
Ce încă strigă pe fiecare,
Căci glasul Lui aduce viață,
Iertare, pace și salvare.